Așa cum, probabil, v-ați dat deja seama, vioara este instrumentul meu preferat și nu neapărat din subiectivismul faptului că o am alături tot timpul, ca pe cea de-a doua parteneră de viață, după Ioana, soția mea, cât prin prisma declarațiilor făcute de-a lungul secolelor de oameni de cultură, iubitori ai muzicii clasice, care au apreciat-o ca pe instrumentul cel mai apropiat de vocea umană.
Sigur că vioara, așa cum o știm cu toții astăzi, a avut parte de o evoluție normală, din punctul de vedere al construcției. Astfel, primul instrument cu coarde și arcuș, denumit „ravanastron” și-a avut originile în India, acum mai bine de 5000 de ani. A fost răspândit în China, sub denumirea de „vioară”, sau „vielă chineză”, însă cei care au dezvoltat construcția ravanastronului au fost arabii și perșii, care i-au pus numele de „kemang a Guz”, pentru ca, mult mai târziu, să ajungă și în Europa, sub denumirea de „rebab”.
Vioara, aşa cum o ştim astăzi, a apărut în nordul Italiei, în prima parte a secolului al XVI-lea. Cel mai probabil, ea a fost inspirată de trei tipuri de instrumente: rebec, sau rebab, viola da gamba și viola da braccio. Una din primele descrieri explicite ale instrumentului, inclusiv privitor la folosirea lui, a fost în Epitome musical de Jambe de Fer, o lucrare publicată în anul 1556, la Lyon. La acea vreme, vioara începea să se răspândească în Europa.
Primul lutier cunoscut, care a făurit o vioară aproape de forma ei actuală, având 4 corzi, a fost Andrea Amati, considerat unul dintre cei mai mari lutieri ai tuturor timpurilor. Înainte de Amati, viorile aveau doar 3 corzi, el fiind cel căruia i se atribuie meritul de a fi găsit soluția ideală, de instrument cu 4 corzi, iar acest lucru s-a petrecut în anul 1555. De altfel, 5 ani mai târziu, Andrea Amati a primit o comandă din partea regelui Carol al IX-lea, de a construi 24 de instrumente, din care, din păcate, nu s-a păstrat decât o singură vioară, datată 1564 și purtând numele celui care a comandat-o.
…
N-aș vrea să plictisesc cu istoria viorii, dar această scurtă trecere în revistă a evoluției acestui frumos instrument ne conduce către ideea că, deși a existat de foarte multă vreme, vioara a atins apogeul construcției doar odată cu Andrea Amati. Astfel, tradiția școlii de lutierie italiene, în general, și cremoneze, în particular, începute de Amati, a fost dusă pe culmile ei de către cei mai cunoscuți lutieri, Giuseppe Guarneri și Antonio Stradivari. De atunci și până în prezent, evoluția viorii, ca instrument cu coarde, a fost unanim apreciată ca fiind încheiată, singurele ajustări ulterioare fiind legate doar de tipul corzilor, care, desigur, la vremea aceea, nu puteau fi la nivelul tehnologic al celor din ziua de azi.
În ceea ce mă privește, am simțit de mic o mare atracție către muzica clasică, dar faptul că am făcut vioară și nu un alt instrument i se datorează primului meu profesor, domnul Ionel Nistor, care mi-a insuflat dragostea pentru vioară. Contează enorm pentru un copil începător într-ale muzicii felul în care cel care le îndrumă pașii către perfecționare știe să le strecoare în suflet acest minunat „secret”. Al doilea meu mentor a fost Maestrul Mihai Constantinescu, care m-a introdus în tainele interpretării și, în același timp, a fost cel care m-a propulsat pe scenele de concert, încă de la 9 ani cântând alături de mine, „învățăcelul său” în compania multor orchestre filarmonice din țară.
Parcă au fost vizionare cuvintele dintr-unul din interviurile sale, în care mă vedea drept un continuator al artei violonistice a marelui George Enescu. Iată că, peste ani, deja matur fiind, am ajuns să am marea bucurie de a câștiga dreptul de utilizare a viorii „Catedrala”, construită de Giuseppe Guarneri, supranumit „del Gesu” care i-a aparţinut Maestrului, aflată astăzi în custodia Muzeului Național „George Enescu”. Nu cred că există bucurie mai mare decât aceea de a fi parte din viața unui instrument de o asemenea valoare, care a trecut în cele trei secole de existență prin mâinile foarte multor violoniști de excepție. Spun de excepție, prin prisma felului în care s-a păstrat acest instrument, știut fiind faptul că orice instrument cu corzi trebuie cântat pentru a-și păstra și chiar îmbunătăți calitățile sonore. Lemnul – de proveniență românească, se pare – din care au fost construite aceste viori, s-a uscat în timp, dar, în același timp, vibrând odată cu sufletele celor care l-au mânuit de-a lungul anilor, a evoluat. Această vibrație încă se transmite către cei care vin să ne asculte în sala de concert sau în turneele pe care le-am întreprins în ultimii ani alături de pianistul Horia Mihail.
Turneul „Vioara lui George Enescu”, devenit deja un brand, a bucurat sufletele multor oameni veniți să ne asculte poveștile despre instrument, despre lucrările interpretate și, nu în ultimul rând, despre continuarea tradiției pe care George Enescu a deschis-o acum mai bine de un secol, aceea de a aduce alinare, un strop de muzică bună, acolo unde nu ar fi avut acces, adică la sate, prin parcuri și prin licee.
Închei prin a vă mulțumi pentru că existați în viețile noastre, dumneavoastră, publicul fără de care, iată, suntem incompleți, și unii și ceilalți. Sper, din tot sufletul, într-o revenire a muzicii acolo unde îi este locul, în formarea și menținerea unei culturi fără de care orice națiune nu-și are sensul.
POVESTEA
O poveste subiectivă despre vioară,
de Gabriel Croitoru
RECITALUL
Recital al violonistului Gabriel Croitoru, acompaniat la pian de Horia Mihail
Recital susținut în Sala „George Enescu” – Universitatea Națională de Muzică din București
Concept video și fotografii realizate de Virgil Oprina
PROGRAM MUZICAL RECITAL
Gabriel Croitoru – vioară, Horia Mihail – pian
N. Paganini – Cantabile, MS 109
A. Dvořák – Humoresque, op. 101
Fr. Kreisler – Londonderry Air
Fr. Kreisler – La Gitana
George Enescu – Balada
Fr. Kreisler – Siciliana și Rigaudon
Ciprian Porumbescu – Balada
GALERIE DE IMAGINI
SCURTĂ BIOGRAFIE
Gabriel Croitoru – vioară
Cu peste 1.000 de apariții scenice violonistul Gabriel Croitoru este un muzician cu o extreme de bogată prezență în viața muzicală în triplă postură de solist-concertist al Filarmonicii „Paul Constantinescu” din Ploiești (din anul 1987), membru (vioara I) al Cvartetului de Stat „Transilvan” al Filarmonicii „Transilvania” din Cluj-Napoca și profesor universitar dr. la Universitatea Națională de Muzică București. Dinamismul, elocvența interpretărilor sale au putut fi constatate de public în concerte și recitaluri susținute pe scenele tuturor Filarmonicilor din România și pe podiumuri de concert din întreaga lume. Gabriel Croitoru a apărut ca solist în compania unor orchestre importante, cum ar fi: London Royal Philharmonic, „Gewandhaus Orchester” Leipzig, Orchestra de cameră „Regina Sofia”, Festival String of Lucern Chamber Orchestra, Orchestrele simfonice din Monte Carlo, Salonic, Malaga, Sevilla, Galicia, Pamplona, Cannes, Lyon, Ansamblul orchestral din Marsilia, Filarmonica din Cannes, South-West Symphony. Astfel a avut ocazia să colaboreze cu dirijorii: Leopold Hager, Jacques Bodmer, Odon Alonso, Arturo Tamayo, Emanuel Krivinne, Rudolf Baumgartner, Jean Leber, Michel Tabachnik, Paul Nadler, Hiroaki Masuda, Claude Bardon, Alan Tongue, Cem Mansur, Horia Andreescu, Ion Baciu, Ludovic Bacs, Iosif Conta, Cristian Brâncuși, Paul Popescu, Ovidiu Bălan,
Romeo Râmbu, Gheorghe Costin, Vlad Conta, Petre Sbârcea, Dorin Frandeș, Camil Marinescu, Modest Cichirdan, Alexandru Iosub, Emil Simon, Emanuel Elenescu, Valentin Doni, Ilarion Ionescu-Galați și mulți alții.
A susținut recitaluri în: Franța, Spania, Germania, Belgia, Olanda, Italia, Republica Cehă, China, Bulgaria, S.U.A., țări din fosta URSS, Ungaria, România.
Din parcursul evoluției sale artistice, ca un factor major al progresului său, se evidențiază participarea la viața competițională națională și internațională. În țară, Gabriel Croitoru a participat și a câștigat numai Premii I la toate edițiile concursului „Cântarea României”, este deținătorul Marelui premiu și al trofeului „Lira de Aur” de la Concursul Național de Interpretare Instrumentală „C. Porumbescu” Suceava. Este câștigătorul Premiului I la Concursul Internațional de vioară „Henryk Wieniawski” Lublin, Polonia (1979) și la Concursul Internațional de vioară „Pablo Sarasate” Pamplona, Spania (1991), precum și al Premiului pentru cea mai bună interpretare a unei lucrări de
Sarasate. Este de asemenea câștigătorul multor altor premii importante, printre care: Premiul al II-lea (premiul întâi neacordat) la Concursul Internațional de vioară „Tibor Varga” Sion, Elveția, Premiulal III-lea la Concursul „N. Paganini” Genova, Italia, Premiul special al juriului la Concursul „Fritz Kreisler”, Viena, Austria și a fost catalogat de către presa franceză de specialitate, ca „un violinist excepțional, având o tehnică impecabilă”, după ce a câștigat Premiul al II-lea (premiul I neacordat) la Concursul Internațional „Zino Francescatti” Aix-en-Provence, Franța (1987). Arta sa interpretative se regăsește în numeroase înregistrări pentru fonoteca Societății Române de Radiodifuziune (în
perioada 1987-2008) și pe 8 CD-uri.
În ultimii ani, artistul a participat, alături de violonistul Liviu Prunaru și de pianistul Horia
Mihail, la turneele naționale „Vioara lui Enescu” și „Duelul viorilor: Stradivarius vs Guarneri”, evenimente ce l-au purtat pe scene din numeroase localități din întreaga țară, unde a fost aplaudat de mii de spectatori entuziaști.
Din 2008, violonistul Gabriel Croitoru a câștigat dreptul de folosință și cântă pe o vioară
construită în anul 1730 de celebrul lutier Giuseppe Guarneri, instrument ce a aparținut lui George Enescu.
Horia Mihail – pian
Horia Mihail, unul din cei mai apreciați muzicieni români ai generației sale, un pianist al
cărui rafinament transpare din fiecare apariție în public, în calitatea sa de solist concertist al Orchestrelor și Corurilor Radio România, susține numeroase concerte și recitaluri pe scena Sălii Radio din București, colaborează cu formații muzicale din țară, fiind totodată solist al Filarmonicii din Brașov.
Horia Mihail și-a însușit primele noțiuni muzicale la Brașov sub îndrumarea profesoarei
Stela Drăgulin, urmând apoi cursurile Universității Naționale de Muzică din București. A studiat și la Universitatea din Illinois cu Ian Hobson, iar apoi la Universitatea din Boston, la clasa lui Anthony di Bonaventura. Ca o dovadă a aprecierii sale, Horia Mihail a fost timp de trei ani lector universitar la Boston University.
Talentul pianistului a fost răsplătit cu aplauze răsunătoare la toate cele peste 2000 de
recitaluri și concerte susținute pe patru continente. A concertat în cadrul Expoziției Mondiale de la Shanghai (2010) și în celebra sală a Filarmonicii din Kuala Lumpur (2014), în ultimii ani participând la Varna Summer International Music Festival, Bucharest Music Film Festival, Festivalul Internațional „George Enescu”, Festivalul internațional Nopți pianistice – Chișinău, Balchik Classic Days – Bulgaria, Festivalul Internațional al Orchestrelor Radio – RADIRO.
Discografia sa este diversă și cuprinde un compact-disc dedicat aniversării compozitorului Frederic Chopin, iar sub egida Editurii Casa Radio două CD-uri de pian solo ce includ lucrări de Franz Liszt, respectiv de Beethoven și un CD cu lucrări concertante celebre alături de Orchestra Națională Radio. Palmaresul discografic al pianistului este completat cu o serie de compact-discuri de muzică de cameră realizate alături de Alexandru Tomescu și Răzvan Suma, dar și alături de violoniștii Gabriel Croitoru și Liviu Prunaru sau de flautistul Ion Bogdan Ștefănescu.
Artistul este implicat artistic în edițiile succesive ale turneelor naționale Pianul călător,
Duelul viorilor, Cele trei Dive, Flautul fermecat, Vioara lui George Enescu.