de Ion Bogdan Ștefănescu

În India, flautul de trestie sau bambus avea atribuții religioase bine definite, fiind considerat instrumentul preferat al lui Krishna: Când Krishna cântă la flaut, întreaga lume se umple de dragoste. Râurile se opresc, pietrele strălucesc, florile de lotus freamătă, gazelele, vacile și păsările încremenesc, vrăjite.

Despre vraja exercitată de sunetul flautului aflăm și din legendele amerindiene. Mărturiile acelor culturi ne demonstrează că băștinașii păstrau cu sfințenie acest instrument, considerându-l cel mai potrivit pentru cântecul de dragoste, în credința că sunetul său avea puterea de-a subjuga inimile femeilor. Desenele pe rocă descoperite pe tărâmurile Americilor ne înfățisează un personaj ciudat, pe numele său Kokopelli, care ține în mână un flaut.

Kokopelli era un cuceritor de inimi, un vagabond cocoșat (simbol al fertilității în civilizațiile amerindiene), râvnit de femeile ai căror bărbați erau plecați la strânsul recoltelor.

Adevăratul sens al cuvântului flaut este pur și simplu acela de respirație. Apoi, semnificația se îndepărtează de cea de foșnet, de susur al aerului produs prin respirație, termenul ajungând să caracterizeze un concept elevat : sunet contopit cu poezia.

În zilele noastre este greu de reprodus sunetul instrumentului antic, pierdut în negura timpului. Anumite scrieri însă ne dezvăluie informații prețioase legate de materialul din care se făureau flautele, precum fildeșul, cornul, osul de cerb, trestia, lemnul de merișor, scoruș sau laur, argint sau chiar oțel. Din păcate, cum nici un fragment de muzică antică nu a supraviețuit trecerii timpului, nu ne rămâne decât încercarea de a ne-o imagina cu ajutorul textelor și al fragmentelor de flaute expuse astăzi în muzee. Se știe totuși cu siguranță că instrumentul avea valențe curative. Plutarch spunea că flautul calmează spiritul și pătrunde în ureche cu un sunet dulce, care aduce pacea și tihna aproape de suflet. Din pricina sunetului dulce și grațios, supărarea instalată în mintea noastră, îngrijorarea pe care nici vinul nu o poate alunga, se topesc într-un somn liniștit, sunetul fiind ca un balsam pentru noi. Vorbind despre magia sunetului de flaut, Aristotel se dovedește un fin observator al esenței acesteia: Odată, am ascultat cu mare plăcere un cântec acompaniat de flaut, iar apoi un altul acompaniat de liră. Sunetul vocii umane și cel al flautului se îmbinau perfect, datorită afinităților și similitudinilor dintre ele, amândouă născându-se prin respirație, în timp ce sunetul lirei este produs total diferit. De aceea el nu se potrivește la fel de bine cu cel al vocii, tulburându-ne simțurile și mișcându-ne mai puțin.

Toate instrumentele de suflat preistorice își au originea direct în natură, confecționate fiind, cum spuneam, din os, lemn, piatră, corn de animal sau scoică. În ceea ce privește modalitatea de producere a sunetului, descoperirile importante datează încă din epoca preistorică și sunt practic neschimbate până în zilele noastre.

Cercetătorul Ivan Turk, doctor în Paleontologie la Academia de Științe din Ljubliana, a descoperit într-o peșteră care atestă urme ale vieții din epoca Neandertal, un fragment dintr-un străvechi flaut de os, a cărui vechime a fost stabilită între 43.000 și 82.000 de ani, motiv pentru care este considerat ca fiind cel mai vechi instrument muzical cunoscut până în prezent. Descoperirea este importantă și pentru implicațiile ei în ceea ce privește teoria evoluției gamelor muzicale. Orificiile flautului de Neandertal sunt așezate la distanțe inegale, fapt ce ar putea conduce la concluzia că au fost făcute în urma unei măsurători greșite sau a unei neglijențe de perforare. În realitate însă, acestea se află într-o relație precisă între ele, demonstrând faptul că cel care a făurit instrumentul nu și-a dorit producerea numai a unui singur sunet, ci a unui set de sunete.

O altă descoperire în sprijinul ideii că strămoșii acestuia aveau noțiuni muzicale, o reprezintă cele peste treizeci de flaute găsite în China, în satul Jiahu, situat pe valea râului Galben. Acestea au fost datate ca aparținând perioadei neolitice, având o vârstă de peste 9000 ani î.Hr., mai vechi decât orice alt instrument folosit în Egiptul antic, Mesopotamia sau oricare altă civilizatie arhaică. Una dintre frumoasele legende chinezești povestește despre faptul că sunetul de flaut avea darul de a hipnotiza cocorii, stoluri întregi oprindu-se din zbor în jurul flautistului. Probabil de aceea toate flautele excavate sunt din os de cocor. Majoritatea acestora sunt deteriorate, unul singur păstrându-se într-o formă bună de cântat.

Sorgintea divină a flautului, omniprezența sa în incantațiile ritualice și în hățișul superstițiilor, dar și mărturiile arheologice îi conferă aura de cel mai vechi instrument cunoscut pe pământ, a cărui menire era aceea de-a primeni sufletele încercate, de-a induce starea de meditație și de beatitudine, de a crea un liant sonor între om și zeități, ajungând să fie parte integrantă a vieții.

În ceea ce mă privește, vă pot oferi un răspuns la întrebarea:  de ce flaut?

Încă din primii ani de viață obișnuiam să fredonez, de dimineața până seara, fel și fel de melodioare. Prietenii de familie mi-au remarcat auzul muzical și i-au sfătuit pe ai mei să mă înscrie la Liceul de Muzică. Am început să studiez pianul la vârsta de cinci ani, asta nu pentru că mi-aș fi dorit-o cu ardoare, ci pentru că mama avea încredere în vocația mea de muzician în devenire. Dar studiul pianului nu înseamnă o plăcere continuă. Copiii, în majoritatea lor, devin recalcitranți atunci când trebuie să-și asume un program strict care implică, pe lângă lecțiile obișnuite, câteva ore de studiu la instrument. Cei care însă au puterea să renunțe la copilărie merg mai departe pe drumul sinuos al cizelării artistice, sub privirile  admirative ale părinților. Așa am procedat și eu, numai că sensibilitatea și rezistența mea fragilă la probele de foc ale examenelor trimestriale au determinat-o pe mama, după primii 4 ani de studiu la pian, să aleagă pentru mine un alt instrument, flautul, considerând că, în comparație cu orice alt instrument de suflat sau percuție, acesta poate oferi o carieră solistică. Am pornit, așadar, plin de speranțe, pe acest nou drum încărcat de provocări, de satisfacții pe măsură, dar și de durități inerente acumulărilor și șlefuirii artistice.

Am studiat la Nissa cu Alain Marion, la Darmstadt cu Pierre-Yves Artaud, la Munchen cu Wolfgang Schultz. Dar abia în 1994 norocul  mi-a surâs cu adevărat. Am obțint o bursă pentru studiile de masterat în Statele Unite ale Americii, la Universitatea Illinois din Urbana-Champaign. Acolo l-am avut ca profesor pe Alexander Murray, un muzician trecut prin toate filtrele unei vieți profesionale foarte active. În tinerețe fusese prim flautist al Filarmonicii londoneze și, printr-un mandat de patru ani, condusese, în postura de director general, redutabila instituție. Datorită lui l-am cunoscut pe Sir James Galway, idolul meu în materie de flaut, destinul meu artistic s-a schimbat peste noapte. Iar prin Sir Galway l-am cunoscut pe Hiroshi Aoki, creierul firmei Muramatsu, un adevărat vizionar al tehnicilor de construcție a instrumentului. El mi-a creat bijuteria din aur de 18k pe care cânt astăzi.

Pot spune că norocul m-a însoțit tot timpul în acest urcuș continuu, pentru că visul la care nu îndrăzneam a visa, a devenit la un moment dat realitate, atunci când soția mea, Contesa Anca Vidaeff-Ștefănescu, mi-a dăruit minunea construită de Hiroshi Aoki. De zece ani trăiesc mirajul pe care mi-l oferă flautul Muramatsu, miraj pe care, tot de zece ani, îl împart cu dumneavoastră în turneele mele de poveste.

Așadar, de ce flaut?… Pentru că așa a fost să fie. Trebuia să-i întâlnesc pe Alexander Murray, pe Sir James Galway, pe Hiroshi Aoki și pe Anca Vidaeff Ștefănescu, iar dumneavoastră să trăiți experiența turneului Flautul fermecat!

Și dacă încă îndoiala

Sau pur și simplu nepăsarea

Nu v-au dat ghes de scormonit

Sau ați căscat de-atât vorbit

Eu vă invit gonind sfiala

În frac purtându-mi reverența

La un concert de flaut fermecat

Cum n-ați mai auzit nici n-ați visat…

Pe seară dacă nu vă este greu

V-aștept cu drag la Ateneu