De undeva, din spatele unei cortine pe care se aşezase praful de când nu mai avea nevoie nimeni de ea, s-a ivit o zână bună care a spus: “Voi să nu uitaţi că atâta timp câţ veţi şti să spuneţi poveștile instrumentelor, muzica va găsi drumul pentru a reveni la locul ei, în sala de concert, alături de oameni.”

Cum ar fi o lume fără piane? Cum ar fi o lume fără capodoperele dedicate acestui instrument de compozitori de geniu? Ne putem imagina oare o lume fără Rachmaninov? Fără Chopin, Liszt sau Schumann? Cum ar fi să nu existe Sonata Lunii sau Imperialul, sonatele lui Schubert sau ale lui Prokofiev?

Vioara este instrumentul meu preferat și nu neapărat din subiectivismul faptului că o am alături tot timpul, ca pe cea de-a doua parteneră de viață, cât prin prisma declarațiilor făcute de-a lungul secolelor de oameni de cultură, iubitori ai muzicii clasice, care au apreciat-o ca pe instrumentul cel mai apropiat de vocea umană.

Dacă vioara este considerată regina instrumentelor, să știți că violoncelul este regele! Un rege cu personalitate, care se impune prin dimensiune, prestanță, frumusețea construcției corpului și mai ales prin timbrul vocii sale! Așadar, este un rege sensibil, cu voce caldă și solemnă, cu multiple posibilități de exprimare.

Oricărui iubitor de muzică îi este familiar sunetul de flaut care, așa cum mărturisește și poetul, pare a fi fost dăruit omului într-una dintre glorioasele zile ale Facerii Lumii. Faptul că mitologia atribuie zeilor crearea flautului conferă acestuia o aură divină. Astfel, în mitologia greacă, legenda spune că Pan ar fi inventat flautul…

Vă propun să începem cu un exercițiu de imaginație: sunteți în peregrinare și în călătoria dumneavoastră descoperiți o bisericuță. Intrați timizi și vă retrageți liniștiți într-un colț. Totul se întâmplă într-o lumină clar-obscură, iar în acea liniște profundă, dintr-o dată se naște un sunet.

Deși foarte atrăgător prin contrastul combinației între lemnul negru african și strălucitoarele clape argintate, clarinetul fascinează de fapt prin sunetul său, prin timbrul capabil să redea o mare diversitate de culoare – de la cea ștearsă, neclară, la una extrem de precisă și viguroasă, de la transparență la claritate, de la mângâierea catifelată la agresivitatea brută, de la misteriozitate poetică la lingușeala pisicească!

A fost odată o frumoasă poveste între prieteni care împărtășesc aceleași idealuri artistice, care a început în urmă cu 10 ani, toți cei implicați fiind dedicați muzicii, publicului și ideii interacțiunii nu numai între cei aflați pe scenă și auditoriu, cât, mai ales, între noi, cei care tălmăcim pentru dumneavoastră tainele artei muzicale interpretative. Și pentru vă trebuia să poarte un nume, i s-a spus „Duelul viorilor”.