Credeți că este posibil să epuizăm povestea unui instrument muzical doar în cîteva minute? Cu siguranță nu, dar totuși, într-un timp atât de scurt, vă putem stârni curiozitatea și, de ce nu, chiar apetitul pentru instrumentul pe care vi-l vom prezenta astăzi.
Vă propun să începem cu un exercițiu de imaginație: sunteți în peregrinare și în călătoria dumneavoastră descoperiți o bisericuță. Intrați timizi și vă retrageți liniștiți într-un colț. Totul se întâmplă într-o lumină clar-obscură, iar în acea liniște profundă, dintr-o dată se naște un sunet. Auziți mai întâi un suflu de aer continuu, iar apoi trupul dumneavoastră începe să vibreze odată cu sunetele care au inundat întreg spațiul. În acele momente, cei care nu ați mai auzit asemenea sunete, veți încerca să descoperiți sursa care le produce, și veți realiza că este undeva chiar deasupra intrării în biserică. Dacă veți avea curiozitatea să priviți într-acolo, probabil că în mintea dumneavostră se vor naște, firesc, mai multe întrebări: ce este acest instrument, cine l-a inventat, de ce este așa de mare, de ce sunt atât de multe tuburi, de ce se cântă într-un loc, dar se aude în alt loc, sau multe altele. Vă mărturisesc că aceasta a fost experiența mea personală în urma căreia am descoperit instrumentul de care m-am îndrăgostit instantaneu și despre care vreau să vă povestesc în cele ce urmează: orga clasică, orga cu tuburi.
Povestea acestui instrument ar putea începe cu primul tub, din lemn sau din os, care putea produce sunete prin vibrația aerului introdus cu presiune. În practica muzicală a Orientului Îndepărtat, exista un instrument de suflat numit sheng, o variantă primitivă a orgii. Era construită din trei elemente: un rezervor de aer, tuburi fixate în interiorul lui și ancii prinse cu ceară la extremitatea inferioară a tubului. Printre strămoșii orgii se numără și syrinxul, acel antic nai, numit și flautul lui Pan, care reunea mai multe tuburi, fiecare producând alt sunet.
…
E greu de precizat cine ar fi inventatorul prototipului orgii. Amintim, doar, că pe la jumătatea secolului II a. Chr., un anume Ctesibios din Alexandria a construit un instrument cu tuburi în care aerul conținut în niște rezervoare era pompat folosind presiunea apei care apăsa pe acestea. De aceea și instrumentul se numea hidraulos. Aceste tipuri de orgi hidraulice au fost în uz în Imperiul Bizantin până prin secolul X, având între 8 și 15 tuburi. Prin secolul III p. Chr., apare și orga pneumatică, unde aerul dintr-un burduf de piele era introdus cu presiune în tuburi. Secolele următoare au adus îmbunătățiri substanțiale orgilor, acestea începând să fie construite din ce în ce mai mari, fiind adăugate pedalele și claviaturile suprapuse.
Fiecare orgă este un unicat din mai multe puncte de vedere. În primul rând trebuie ținut cont de faptul că locul ales pentru a fi amplasată este fixat o dată pentru totdeauna. Ea face parte organică din structura edificiului pentru care este concepută, ținându-se cont de arhitectura, volumul spațiului și, poate cel mai important, acustica acelui edificiu. În al doilea rând, fiecare orgă este unică prin registrele sale, fiind aproape imposibilă reproducerea unui registru, chiar și pentru același constructor.
Orgile sunt instalate în biserici și sinagogi unde sunt instrumente de cult, dar există orgi și în săli de concerte, în auditorii universitare, sau în alte clădiri publice ori private. La începutul secolului XX, orgile cu tuburi au fost instalate și în cinematografe, pentru a însoți proiecția filmelor mute.
Orga clasică este un instrument muzical care produce sunetul prin dirijarea aerului în tuburile sale. Părțile componente principale ale unei orgi clasice sunt: consola – punctul de comandă al orgii; tuburile – componenta sonoră; și mecanica. Procesul de funcționare este unul foarte simplu: se selectează de la consolă timbrul dorit, se acționează clapele, iar în funcție de sistemul de transmisie al orgii, este trimisă comanda de eliberare a aerului spre tuburi.
Instrumentele pot avea de la unul până la șapte „manuale”, așa se numesc claviaturile, acestea fiind necesare pentru organizarea registrelor. Cu alte cuvinte, fiecărui „manual” îi corespund anumite registre și această structurare facilitează timbralitatea diversă a unei orgi. În funcție de tradiție, manualele pot fi ordonate după criterii de dinamică. Spre exemplu, la o orgă cu trei manuale, primul manual de jos va fi cel mai puternic, iar manualul 3 se va auzi cel mai încet.
Imaginea organistului, ca persoană, este, în general, una necunoscută, deoarece el nu cântă într-un spațiu vizibil pentru public, din care să fie recompensat de aplauzele spectatorilor. Organistul trebuie să fie în același timp interpret, improvizator, orchestrator și mai ales ascultător, deoarece el cântă de la consolă, dar efectul sunetelor produse este la mare distanță de el și e amplificat de acustica unei catedrale. Muzica de orgă nu este o muzică de divertisment. Cântată într-un spațiu ecleziastic, ea trebuie să-l predispună pe om la rugăciune, la interiorizare, trebuie să-l conducă, mai mult decât oricare formă de compasiune verbală, la împăcarea cu sine și cu Dumnezeu.
Orga cu tuburi are un repertoriu substanțial, rod al gândirii muzicale a compozitorilor de peste cinci secole, acoperind astfel cele mai importante perioade muzicale: baroc, clasicism, romantism, modernism. Dintre toate aceste perioade stilistice, Barocul este cea mai fructuoasă, ținând cont de numărul de compoziții ce i-au fost dedicate și de valoarea lor artistică. Reprezentative pentru Baroc sunt compozițiile pentru orgă ale lui Buxtehude, Bach și Händel. În Clasicism, evoluția instrumentelor și a noilor genuri muzicale, au plasat, oarecum, orga, într-un con de umbră, dar importanța instrumentului este readusă în actualitate în Romantism, prin compozițiile lui Mendelssohn, Reger, Franck. Apogeul instrumentului este atins în secolul XX, datorită unor constructori inovatori, precum și datorită compozițiilor ce i-au fost dedicate de organiști precum Widor, Vierne, Dupré, Messiaen. Evident, cele mai valoroase lucrări pentru orgă au fost realizate de compozitori-organiști, deoarece doar aceștia, cunoscând în profunzime posibilitățile oferite de acest instrument complex, au valorificat, în lucrări de referință, virtuțile lui tehnice și timbrale. Poate fi ușor să compui pentru orgă, dar e foarte greu să scrii organistic.
România nu are o tradiție a culturii orgii așa cum au țări precum Franța sau Germania, dar, cu toate acestea, orga începe să capete recunoștere și importanță din ce în ce mai mare în lumea muzicală românească. Să ne gândim că în perioada comunismului acest instrument era interzis, iar catedra de orgă de la conservatorul din București a fost desființată până în anii 90.
Iar acum, rubrica Știați că?:
Vom încheia incursiunea noastră în universul orgii amintindu-ne cuvintele pe care le-a spus Papa Emerit Benedict al XVI-lea, în anul 2006, cu ocazia inaugurării unei noi orgi clasice: „Orga a fost întotdeauna considerată și, cu un motiv întemeiat, regina instrumentelor muzicale, deoarece intonează toate sunetele creației și dă rezonanță complexităţii sentimentelor umane: de la bucurie la tristețe, de la curaj la frică. Prin transcenderea sferei umane simple, așa cum face orice muzică de calitate, orga evocă ceea ce este divin. Larga sa gamă timbrală, plecând de la sonorități suave și ajungând la un fortissimo furtunos, îl face să fie un instrument superior tuturor celorlalte. Acest instrument este capabil să răsune și să exprime toate experiențele vieții umane. Posibilitățile multiple ale orgii ne amintesc de imensitatea și măreția lui Dumnezeu.”
Concept video și fotografii realizate de Virgil Oprina
Eduard Antal, născut în 1992, face parte din generația tinerilor muzicieni cu un viitor promițător în lumea muzicală. La vârsta de 15 ani descoperă tainele orgii pe care, zilnic, le va aprofunda ca autodidact, dar și prin numeroasele colaborări cu profesori și compozitori. S-a bucurat de o educație complexă, fiind absolvent al unui liceu teologic și licențiat în filozofie și muzică, iar în 2020 a finaliyat studiile de master la Universitatea Națională de Muzică București, la clasa de orgă a Prof. Conf. Univ. Dr. Dan Racoveanu.
A participat la masterclass-uri susținute de Konrad von Abel, Giulio Prandi, Issac Alonso, Bert Mooiman, Erich Türk și Steffen Schlandt, Marcel-Octav Costea.
Este laureat al Concursului Național de Interpretare „Ada Ulubeanu”, edițiile 2020 și 2019, și de asemenea, în cadrul aceluiași concurs, a primit premiul „Xaver Dresler” pentru cea mai buna interpretare.
În luna martie a anului 2018 primește „Bursa de excelență” din partea U.N.M.B. pentru performanțe cultural-artistice remarcabile. În perioada februarie 2017-februarie 2018 a fost bursier al Fudanției „Principesa Margareta a României”, în cadrul programului „Tinere Talente”. A fost semifinalist al show-ului de televiziune „Românii au talent”, sezonul 7, fiind și câștigătorul premiului de orginalitate și popularitate. A fost premiat la „Concursul Internațional de Orgă Timorgelfest”, Timișoara, cu mențiune și premiul „Barocul transilvănean”.
A susținut numeroase recitaluri ca solist în Elveția, Italia, Ungaria, Turcia și în orașe importante din România precum București, Timișoara, Brașov, Cluj-Napoca, Arad. A participat în proiecte muzicale organizate cadrul departamentului cultural al Academiei Istorico-Juridico-Teologice „Petru Tocănel” și a altor asociații și organizații cu activități culturale. A participat la festivaluri naționale și internaționale din care amintim: „VoxNovus”, „VoxEarlyMusic”, „Festivalul Muzicii Belgiene”, „Chei”, „Festum Domini”, „Barocul în ipostaze contemporane”, „Helmut Platner”. A concertat alături de Filarmonica George Enescu din București, Orchestra Națională Radio, și orchestrele Universității Naționale de Muzică din București: „Universitaria”, „Concerto” și „BAROCkerii”.
În prezent este organistul titular al Catedralei Romano-Catolice „Sf. Iosif”, București și este invitat deseori, ca organist colaborator, la Biserica Romano-Catolică „Sfântul Anton” din Istanbul.